„Eu nu abordez disputa dintre creaţie şi evoluţie ca om de ştiinţă, ci ca profesor de drept, ceea ce înseamnă, între altele, că ştiu câte ceva despre cum se folosesc cuvintele în argumentări.
Ceea ce mi-a atras atenţia mai întâi în această chestiune a fost modul în care păreau a fi alcătuite regulile argumentării pentru a face imposibilă orice discuţie cu privire la veridicitatea celor ce ni se spun despre evoluţie. De exemplu, regula Academiei care interzice argumentarea negativă elimină automat posibilitatea ca ştiinţa să nu fi descoperit cum s-au putut dezvolta organismele complexe. Oricât de greşit ar fi răspunsul actual, el este tot ce avem până apare altul mai bun. E ca şi cum unui acuzat nu i s-ar permite să prezinte un alibi într-un proces penal decât dacă ar putea indica şi cine a comis crima.
Al doilea aspect care mi-a atras atenţia a fost că tocmai cei ce insistă asupra păstrării separaţiei dintre religie şi ştiinţă sunt cei mai dornici să folosească ştiinţa ca fundament al verdictelor lor cu privire la religie. Literatura darwinistă este plină de concluzii antiteiste, cum ar fi că universul nu a fost proiectat şi nu are niciun scop, iar oamenii sunt produsul unor procese naturale oarbe cărora nu le pasă de noi. În plus, aceste declaraţii nu sunt prezentate ca opinii personale, ci ca implicaţii logice ale ştiinţei evolutive.
Un alt factor care face ca ştiinţa evolutivă să semene foarte mult cu religia este zelul evident al darwiniştilor de a evangheliza lumea, insistând ca chiar şi cei ce nu sunt oameni de ştiinţă să accepte adevărul teoriei lor ca pe o obligaţie morală. Richard Dawkins, zoolog la Oxford şi una dintre cele mai influente figuri ale ştiinţei evolutive, vorbeşte fără nicio reținere despre latura religioasă a darwinismului. Cartea sa din 1986, Ceasornicarul orb, este, la un anumit nivel, despre biologie, dar la un alt nivel, mai profund, este o pledoarie ferventă pentru ateism. Potrivit lui, «Darwin […] a fost cel care a dat ateilor șansa de a se împlini intelectual»”. (Phillip E. Johnson, pp. 14-15, Capitol 1)
Procesul lui Darwin, Phillip E. Johnson, Anacronic, 2016, 272 p.
