Conform viziunii conservatoare, egalitarismul și cultului omului comun sunt doar o încercare de a raționaliza resentimentul social prin intermediul teoriei conform căreia orice preeminență socială și economică este nemeritată, iar orice efort de a pretinde opusul nu este decât o „ideologie” apologetică. Nu există vreun dubiu cum că partea jucată de resentimentul social nu este enormă, aici se regăsește cea mai la îndemână punte ce conduce de la iacobinism la comunism. Însă, conceptul de „resentiment social” în sine este foarte nesatisfăcător din moment ce uzul său implică o anumită cleveteală ce ar putea să nu fie justificată. De fapt, este vorba despre un sentiment ce ar putea avea motivații diferite – indivie, gelozie, nemulțumire în fața eșecului, lăcomie sau generozitate, caritate, simțul dreptății – deși nu se poate să se treacă cu vederea natura suspectă a iubirii pentru „dezmoșteniți”, ce ia forma urii pentru „privilegiați”.
Egalitarismul presupune un gen de individualism ce gândește doar în termeni de părți individuale, fără a fi capabil să conceapă complexitatea și tiparul subtil ale unei societăți reale unde inegalitatea este conectată de funcții ce deservesc pe toți, chiar și pe cei „neprivilegiați”. […]
Dacă pe de o parte filosofia (egalitarismului) este atomistă, pe de o altă parte este colectivistă deoarece trece cu vederea sau are aversiune (precum ura iacobinilor pentru toate corpurile intermediare și pentru orice urmă de federalism) față de toate grupurile dintre indivizi și guvernul centralizat, fie că este vorba despre grupuri naturale precum familia, fie de grupuri geografice, profesionale sau spirituale. Toate aceste grupuri încetează să mai aibă o viață a lor și să servească drept contragreutate împotriva statului monist odată ce sunt private de „privilegiile” și libertățile lor.
(traducere după Wilhelm Röpke, The Malady of Progressivism, în „The Freeman” din 31 iulie 1951, pp. 687-691).